Capacitatea mentală a omului, după unele teorii demonstrate științific, folosită într-un procent de-a dreptul derizoriu, transformă în mod continuu realitatea cotidiană, relevându-ne cu o viteză năuciutoare elemente de noutate în cele mai neașteptate locuri sau domenii. Cu toate acestea, percepția publică asupra modului de utilizare a resurselor minții se rezumă  în majoritatea cazurilor la ”un ceva tangibil”, palpabil în materialitatea lui și de foarte puține ori – ca să nu spunem niciodată – la zbaterea perpetuă a celor care ”plămădesc” ideea care, deși fără reprezentare fizică, crează starea necesară de bine și confort într-un ambient determinat.

Convenabilul generat de comoditatea umană conduce preponderent la percepția materialistă a ideii (vezi expresia ”ce-i în mână nu-i minciună”) și la un ”non combat mental”, deloc benefic, pentru identificarea feței nevăzute a efortului dedicat exclusiv spiritului. Accentuarea laturii materialiste a omului și lăsarea ”în nelucrare” a spiritului a consacrat în timp societăți formale, constituite exclusiv pe baza unor interese ”materialicești”, care au dăinuit atât timp cât a existat acel interes coagulator; eventuala perpetuare a acestora, după dispariția ”interesului”, poate fi pusă pe seama aceleași comodități sau inerții specifice membrilor și de foarte puține ori pe apariția unor germeni ai conștiinței comune.

Deși efortul mental direcționat exclusiv spre latura materială a existenței a condus în mod indiscutabil la progres și confort social, în același timp, a văduvit individul de dezvoltarea similară – în unele cazuri chiar dispariția – a unor valori care fac parte din bagajul nostru genetic și care sunt credința, speranța și iubirea.

Valoarea individului în prezența elementelor menționate devine incomensurabilă chiar dacă acestea există și se dezvoltă exclusiv la nivel personal, actele și faptele lui purtând amprenta spiritualității creatoare vizibilă și în lipsa unor ”însemne materiale”; mai mult, orice ar întreprinde s-ar baza pe o ierarhizare a valorilor sociale având ca reper principal omul în ansmblul său și în subsidiar lucruri materialicește determinate.

Fără pretenția de a fi descoperit calea spre ”partea nevăzută (a se citi neexploatată) a creierului uman”, cred că nu ar fi lipsit de interes să încercăm fiecare să trecem în plan secund interesul spre material și să acordăm mai multă atenție laturii spirituale, crezând în menirea noastră așa cum a stabilit-o Creatorul, sperând că prin puținul efort de care suntem capabili putem să facem lumea mai bună și iubindu-ne semenii suficient de puțin încât să nu le facem rău.

 POPA DORIN

Egoismul, ca termen, generează spontan în mintea omului ”ceva” nedefinit întru-totul, dar oricum neconform cu imaginea sinelui proiectată în subconștientul fiecăruia. Dealtfel, fiecare persoană are tendința de a refuza să accepte existența în biochimia proprie a germenilor binelui și răului, încercând să releve în fața celorlalți exclusiv trăsăturile proprii pozitive, regăsite în modelele acceptate și consacrate la nivelul societății.

În goana după imaginea perfectă, de multe ori, individul mințindu-și sinele se lasă înșelat de ”duplicatul” creat de propria dorință intimă de a reprezenta pentru ceilalți, ceea ce aceștia vor să aibă ori să vadă într-un anumit moment fără vreo legătură cu sentimentele, trăirile sau valorile proprii. Odată angrenat în ”dinamica nevoii sociale”, imaginea individului suferă metamorfoze repetate care conduc într-un interval de timp determinat la lipsa de identitate mentală reprezentată de o depersonalizare din ce în ce mai accentuată, indusă de dependența față de proiecția propriei imagini în ochii celorlalți, coroborat cu un dezinteres total față de imaginea reală proprie.

Manifestarea egoismului, în mod paradoxal, vizează falsa imagine a sinelui căruia i se acordă în mod exagerat importanță, fără a conștientiza că printr-un astfel de comportament se crează o formă fără fond, o îndepărtare de ”eu-l” propriu și, în timp, de valorile fundamentale născute concomitent cu individul, generând fie ”marionete”, fie persoane ”dezrădăcinate”, incapabile să reacționeze sau să acționeze în mod firesc dintr-un imbold propriu, ci numai datorită unor stimuli externi.

Deși pare greu de crezut și, în mod evident, mai greu de acceptat, egoismul poate avea și părți bune, explicația argheziană a valorilor regăsite sau create în/din ”bube, mucigaiuri și noroi” fiind aplicabilă, cu condiția existenței capacității celui care le gestionează, de a identifica și valoriza pe paliere corespunzătoare nevoii și timpului social minimul pozitiv existent, fără a hiperboliza propria falsă imagine și a reduce la zero orice ar putea să-i umbrească aura imaginară.

Egoismul pozitiv se reduce, practic, la acceptarea de către individ a ”sinelui” – așa cum este în mod natural creat – coroborat cu efortul perpetuu, necontenit pe toată durata existenței sale, de a perfecționa calitățile și a diminua defectele, fără a avea pretenția că a atins perfecținea în bine sau a eradicat în mod ireversibil ”răul nativ”.

Egoismul pozitiv vizează acea latură personală nevăzută de ceilalți, dar pe care fiecare dintre noi ar trebui să ne-o cunoaștem la perfecțiune, acordându-i importanță în mod exagerat prin alocarea unui timp minim și suficient pentru a sta de vorbă cu noi înșine și a ne clarifica aspectele existențiale prin raportare la potențele proprii și valorile perene ale societății.

Egoismul pozitiv se materializează în confortul mental care îl oferă fiecărui individ ”împăcarea cu el însuși” și abordarea responsabilă a reacției celorlalți – fie pozitivă, fie negativă – aducând argumente logice și pertinente în justificarea unor acțiuni sau inacțiuni, sau plecând fără sfială capul în cazul unor greșeli situate în limita umanului.

Egoismul pozitiv trebuie valorificat prin efort individual pentru acumulări personale dedicate celorlalți și pentru a cărui risipă nu trebuie să așteptăm recunoaștere sau laude; beneficiile efortului depus le resimțim de fiecare dată când vedem zâmbetul și fericirea pe chipurile celor de lângă noi, când simțim liniștea socială adusă de sacrificiul liniștii proprii, când reușim să eliminăm răul și micimea umană din jurul nostru fără a ne lăsa pe noi sau ceilalți contaminați de aceste flageluri.

Egoismul pozitiv trebuie să conducă la crearea unei personalități proprii puternice pusă în slujba binelui și progresului social, bazată pe cunoaștere și toleranță, capabilă să domine dogmele, frica, dorința de preamărire  și căreia să-i fie străine micimea umană ori tendința de a progresa prin distrugerea celor în locul cărora ne-am dori să fim.

          DORIN POPA

Societățile umane, în mod inevitabil eterogene, adună – mai mult sau mai puțin voit – în numele unui umanism despre a cărui utilitate, necesitate și prezență cvasiunanimă în spectrul social nu mai este cazul să discutăm dacă avem pretenția să ne numim oameni – o sumă de persoane fizice a căror capacități intelectuale și fizice diferă într-atât încât, de multe ori, membrii acestora se privesc reciproc siderați de-adevăratelea, mirându-se unul de celălalt și neînțelegând ce-i adună în cadrul aceluiași grup social.

Mirarea firească, într-un anumit fel, coexistă în privirea și mintea acestora până la identificarea unor scopuri, obiective, idealuri, preocupări, hobby-uri comune sau, în lipsa acestora, până la o acceptare tacită a ”noncontactului” generată de convingerile intime, personale, conform cărora interesele și pornirile individuale – nici măcar la nivelul teoreticului – nu o să-i așeze în același areal mai mult sau mai puțin determinat.

Firescul evoluției ”cerne” în timp, separând valoarea de nonvaloare și așează membrii grupului la locul lor, fiecare în limitele propriului conștient, acceptând cel puțin pe moment ”locul social” – determinat în mod ideal de ”sita dezvoltării societale” – nicidecum privit prin prisma materialului ori esteticului individual, ci exclusiv prin valorile ”de dincolo de noi” a căror poziție pe orice scară se situează întotdeauna pe primele locuri și care capătă forma onestității, respectului, valorizarea trecutului, aprecierea oamenilor, bunul simț, dragostea ….

Conviețuirea, cu tot ce presupune ea, contribuie la dinamismul societății, generând din bune și rele ”frumuseți și lucruri noi” percepute în mod diferit de membrii, însă – într-o societate normală – niciunul neavând puterea de a refuza o reverență în fața ”aurului care lucește în noroiul …” mai mult sau mai puțin vizibil, dar niciodată absent cu desăvârșire.

Acceptarea, din partea celor mulți și angrenați în progresul social al ”răului necesar” și ”poverii suportabile” este, indiscutabil, un model de democrație – existent chiar și în perioadele în care acest subsantiv nu era utilizat cu frecvența de astăzi -  consacrat în timp în toate societățile umane cu excepția probabil a celei spartane care, în mod paradoxal, este dată ca exemplu, sub abordări diferite, ce-i drept, de marile democrații contemporane.

Cursul logicii evolutive, bazate pe toleranță și acceptare, a permis omenirii parcurgerea etapelor istorice de la Epoca de Piatră până în prezent, adăugând plusvaloare de la o perioadă la alta, plusuri de care au beneficiat toți membrii societății, indiferent de contribuția la progresul comunitar; într-un mod pe undeva explicabil, ”nonimplicații” – nu neaparat nonvalorile – și-au acceptat locul, neavând pretenția de a ”ieși în față” conștienți, măcar din instinct de conservare, de riscul inutil la care s-ar expune printr-o astfel de acțiune sau de potențialele dureri la nivelul sinapselor determinate de forțarea peste poate a materiei cenușii lăsată din motive variate într-o îndelungă nelucrare.

În mod cu totul paradoxal, se poate observa de ceva vreme o veritabilă ofensivă spre vârfurile sociale a unor persoane ”venite de nicăieri” nu din punct de vedere al modului în care sunt cunoscute în societate, ci ca modalitate de evaluare a valorilor adunate în timp și apreciere a direcției ulterioare de evoluție a acesteia. Pentru a cuagula efortul novator spre niciunde, persoanele în cauză adună pe lână ei și angrenează în demersul lor alți specialiști de același calibru sau se înconjoară de discipoli fideli care au reprezentarea valorilor sociale la fel de distorsionată, ceea ce-i face ca în ”cercul lor strâmt … norocul să-și petreacă” nevând capacitatea de a vedea ”adevărurile de dincolo de noi” și fără a accepta – nicidecum din fatalism – că mai devreme sau mai târziu ”ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla”.

Deși vi se va părea lipsită de sens ideea, cred că acesta este un lucru bun. Concluzia are la bază regulile nescrise, specifice naturii vii, care reușește să regenereze perpetuu de mii de ani și care ne oferă lecții de logică inițial neînțelese. Concret, rămânerea acestora în anonimat nu ar permite celorlalți membrii ai societății să-i cunoască și să-i evalueze, văduvindu-ne în același timp de posibilitatea unor firești comparații. Mai mult, stabilirea unor criterii pentru identificarea lor, din rațiuni exclusiv statistice, ar  necesita un efort societar suplimentar și, indiscutabil, oricât de riguros ar fi alese criteriile respective, ar avea un anumit grad de relativitate. Nu în ultimul rând, plasarea lor într-un spațiu determinat oferă posibilitatea societății, cu eforturi minime, să-i izoleze și să-i lase să-și valorifice nivelul de incompetență atins fără a afecta valorile unei societăți a cărei firesc evolutiv nu-l vor înțelege niciodată .

          DORIN POPA

Maşina Elenei Băsescu se afla în faţa unui salon de înfrumuseţare de pe  Dorobanţi şi era parcată la mai puţin de doi metri de o trecere de pietoni, la  fel ca şi alte automobile. Conform unui martor care a asistat la ridicare, mai  multe maşini au fost luate pe platformă de către “hingheri”, mai puţin cea a  fiicei preşedintelui.

Ce spune legea?

Legea spune astfel: “Se interzice oprirea voluntara a vehiculelor în  locul unde este instalat indicatorul ‘Trecere pentru pietoni’ sau pe marcajele  de traversare pentru pietoni ori la mai putin de 25 m înainte si dupa acestea”.

Copiii din ziua de astăzi învaţă mult prea multe lucruri despre sex de la  televizor, din reviste şi de pe internet. Astfel, ajung ca la vârste fragede să facă amor, iar adulţii nu mai ştiu cum să rezolve situaţia.

O profesoară de la o şcoală elementară din Tallulah, Louisiana, au fost  surprinşi în timp ce făceau sex oral în timpul orelor, când profesoara lor se  afla în clasă, dar nu a observat. Incidentul a fost raportat de alţi colegi  de-ai micuţilor, care au spus că colega lor de numai nouă ani îi invita şi pe ei  să îi facă sex oral, potrivit Huffington Post.

În urma incidentului, profesoara a fost concediată iar părinţii elevilor sunt  revoltaţi că fiii şi fiicele lor pot să întreţină relaţii sexuale în clasă, fără ca profesorii să ia măsuri.

Fost capitan confederat John Carter (Taylor Kitsch) este transportat in mod misterios pe Marte (“Barsoom”), unde ia parte la un conflict dintre diferitele natiuni ale planetei, ale caror conducatori ii includ pe Tars Tarkas (Willem Dafoe) si printesa Dejah Thoris (Lynn Collins). Carter ia asupra sa responsabilitatea de a salva planeta si popoarele sale.

Filmul este interesant din mai multe puncte de vedere. Considerand anii in care a fost scrisa povestea, intamplarile si aventurile relatate pot fi vazute ca ceva extrem de deosebit si original, insa pentru zilele noastre aceaste povesti si intamplari deja au devenit mult prea utilizate, devenind clisee in final.  Filmul aduce pe ecrane o lume noua, fascinanta si interesanta, efectele speciale implinindu-si rolul de a intriga ochiul spectatorului cu fiecare ocazie, mai ales ca filmul este filmat in 3D.

“John Carter” poate fi vizionat in toate cinematografele din tara.

www.youtube.com/watch?v=6Rf55GTEZ_E

Oricât de ”mobilați mental” am fi, există suficiente momente în viața fiecăruia dintre noi în care, uimiți, contemplăm halucinant realitatea și ne spunem ”Așa ceva nu se poate!”.

Și totuși…

… necuprinsul firii umane naște zilnic lucruri, întâmplări pe care în curgerea firească a timpului nu le-am întâlnit și – raportat la persoana respectivă – nu am fi crezut-o capabilă de așa ceva;

… complexitatea cotidianului ne supune permanent la încercări, tentații, eșecuri ale căror rezultate insuficient tratate ”în firea lor” ne pot conduce pe căi neumblate;

… povara mentalului, marcată de certitudinile trcutului și reperele viitorului, conduce de multe ori, cu bune intenții, la acte și fapte a căror rezultat este de-a dreptul contrar demersurilor ce le-au generat;

… diversitatea percepțiilor naște momente de blocaj în mintea individului care, venind dintr-un mediu bine definit și perceput, se trezește perplex înconjurat de persoane ale căror sisteme de valori au la bază alt ”dat original”;

…  orgoliul dominator care ne determină să punem mai presus de logică și evidență o ambiție personală, de cele mai multe ori meschină și fără valoare de perspectivă, pe care în mod ciudat, după materializare, fie o regretăm, fie nu-i regăsim resorturile care au promovat-o ca obiectiv principal al întreprinderii noastre;

… lipsa de echilibru, marcată prin inexistența unui ”mediu de refugiu” în care să poți vorbi cu tine însuți, reușind să sortezi binele și răul, utilul și inutilul, valoarea și nonvaloarea, asfel încât să poți avea o abordare simplă a realității complexului;

… egoismul negativ, regăsit în principal în exprimări de genul ”după mine potopul” sau ”dacă nu eu atunci nimeni” și care capacitează porniri distructive, mergând până la demolarea eu-lui personal, individul refuzând fără temei și logică o abordare pacifist-constructivă;

… inerția sistemului propriu, care conduce în timp la incapacitatea sortării valorilor pe baza unor criterii pertinente și implicit la percepția deformată a realului, de cele mai multe ori asimilat prin prisma valorilor în mod greșit alese.

Și totuși … realitatea, cu paradoxurile ei, nu va dispărea niciodată, dar percepția asupra lor poate fi pozitivă dacă avem capacitatea să simplificăm complexul, să căutăm echilibrul, să identificăm reperele de substanță și să vedem puținul frumos în semenul de lângă noi.

De asemenea, mentalul propriu – mai mult sau mai puțin superior față de al altora – trebuie să-l valorificăm prin puterea de a-i înțelege pe ceilalți, prin capacitatea de a le tolera greșelile și prin consecvența de a promova ideile pozitive.

POPA DORIN 

Daniela Crudu

Gina Pistol

Bianca Drăgușanu

Andreea Mandrea

Adelina Pestrițu

Marina Dina

Roxana Ionescu

Daniela Crudu, Biaca Drăguşanu, Adelina Pestriţu, Marina Dina, Roxana Ionescu, Gina Pistol şi Andreea Mantea sunt doar câteva dintre ele mai dorite femei din lumea mondenă. Sunt frumoase, au pozat în reviste pentru bărbaţi şi sunt obişnuite să fie în centrul atenţiei. La fel şi fundurile lor, care fac senzaţie atunci când ele apar în fotogafii doar în lenjerie intimă. Ele sunt şi propunerile noastre pentru un sondaj inedit: care dintre ele are cel mai sexy fund din România?

Marian Vanghelie

• “Pe băieţii deştepţi îi trimit să citească câteva almanahe.”
• “La PSD, dacă nu eşti bun, te ejaculează din partid.”
• “Am căutat pe Gogăl, Goagăl, Gagăl despre Herodot.”

Savuroasele declaraţii au fost făcute de primarul sectorului 5 în diferite  emisiuni tv.

Viorel Lis

“Dau lejer patru numere. Nu contează vârsta, mă simt în putere!”, susţinea  fostul primar în 2010.

Monica Gabor

“Am făcut dragoste în funduleţ”, a răspuns fosta doamnă Columbeanu când a  fost întrebată de un reporter, în anul 2008, unde a făcut sex ultima dată.

Adelina Pestriţu

“La minte, punctul G este pe ceafă, aşa că e mai uşor de găsit de bărbaţi”, a  spus fosta doamnă Vârciu în 2010, la “Poveştiri de noapte” (Acasă TV).

George Becali

“Mihai Viteazu era un machedon care dădea bani cu dobândă”, crede  latifundiarul. A spus asta luna trecută.

Andreea Tonciu

«Îi lovesc buricul lui Mitea cu fruntea în fiecare seară», a declarat  bruneta, mândră de “fapta” ei, anul trecut.

Sânziana Buruiană

“O să îmi fac Arca lui Sânzi, în care vor urca Andreea Tonciu, Laurette,  câinii vagabonzi, familia şi prietenul meu”, a declarat blonda la începutul  anului, într-o publicaţie.

Ionuţ Dolănescu

“Eu, individual, chiar îmi doresc să mă mut din Bucureşti! Din cauza  traficului şi a poluţiei”. Cântăreţul, care a făcut această declaraţie în 2008,  când s-a înscris într-un partid ecologist, a vrut să spună de fapt poluare, nu  poluţie.